Cum și-au găsit porumbeii locul alături de oameni?

7 Ian 2021

Povestea spune că în urmă cu multe mii de ani, o specie de păsări s-a cuibărit pe marginile stâncilor din Asia Centrală, din nordul Africii, până în zone din Europa. Această specie de păsări s-a hrănit cu semințe de pe pajiști, și a străbătut distanțe mari de la locurile de unde își procurau hrana și până pe țărmurile stâncoase, unde și-ar fi avut cuiburile. Populația sa a fost probabil limitată de ariile geografice care le permitea habitatul în acest mod.

Mai târziu, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, oamenii au modificat habitatul păsărilor. Aceștia au construit case, orașe, forturi și hambare. Au lucrat pamântul și au plantat cereale. Au domesticit diferite animale și le-au hrănit cu furaje. Au intervenit în ecosistem construindu-le cuibare păsărilor și au creat câmpii acolo unde nu erau.

Păsările au profitat de schimbarea condițiilor. Și-au făcut cuiburi mai aproape, chiar și pe pervazuri de geam. Se hrăneau în noile câmpii de cereale și cu semințele depozitate și împrăștiate în curțile fermelor.

Dar și oamenii au profitat de noua situație, devenindu-le la îndemână să adune ouă din cuiburi aflate la un pas de ei sau să se hrănească cu păsări. Au realizat apoi că pot construi structuri cu multe nivele pentru creșterea păsărilor. Astfel, populația păsărilor a crescut, iar raza lor de acțiune a crescut pe măsură ce clădirile și agricultura s-au răspândit.

Cele două specii, pasăre și om, s-au domesticit reciproc, în beneficiul ambelor. Oamenii le-au dat nume păsărilor – căpătând astfel denumirea de „porumbel/porumbei”.

Se poate ca povestea să nu fie fidelă chiar 100%, datele exacte, locațiile și succesiunea evenimentelor nu sunt înregistrate, dar lucrurile trebuie să se fi întâmplat cam așa.

În secolele mai recente, avem însă o documentare mai bună. Porumbeii ar putea fi primele păsări domesticite și au fost multă vreme ținute și crescute pentru hrană, ori pentru a trimite mesaje, inclusiv pentru a participa la curse și spectacole. În timp ce europenii au imigrat pe diferite continente non-europene, au dus și porumbei cu ei.

În America de Nord, primele dovezi despre porumbei domestici datează încă din 1606. Pe măsură ce porumbeii s-au împrăștiat, au stabilit populații libere, mai ales că oamenii le furnizau hrană și locuri adecvate de cuiburi pe clădiri, poduri și alte structuri în care să se poată adăposti. Populațiile de porumbei continuă și astăzi să dezvolte noi rase pe măsură ce se împerechează între ei, și asta este dovedită de culorile, dimensiunile și formele lor variate.

Porumbeii de pe noile continente și habitate demonstrează evoluția pe măsură ce se petrece. La fel ca în cazul multor specii autohtone care au fost aici mult mai mult timp, porumbeii din America de Nord au evoluat spre dimensiuni corporale de obicei mai mari în Nord și dimensiuni mai mici în Sud.

Se consideră că această schimbare treptată a mărimii corpului are legătură cu reglarea temperaturii păsărilor. Un animal mai mare are o suprafață mai mică pe unitate de volum și, prin urmare, pierde căldura la o rată mai mică decât un animal mai mic în formă similară, cu o suprafață proporțional mai mare.

Porumbeii care sunt de culoare întunecată sunt întâlniți mai des în orașe decât în ​​alte zone. De ce se întâmplă acest lucru?

Penele, odată formate, sunt moarte, izolate de fluxul sanguin. Un studiu recent realizat de cercetători francezi sugerează că pigmentul întunecat din pene reține plumbul care altfel ar dăuna porumbeilor în curs de dezvoltare. Dacă păsările tinere cu pene întunecate supraviețuiesc cu o rată semnificativ mai mare în orașele poluate, această retenție ar putea explica prevalența porumbeilor urbani întunecați. Însă oamenii de știință vor avea nevoie de date de la mai multe populații de porumbei pentru a testa această ipoteză.

Porumbeii sunt o specie des întâlnită pentru un observator de păsări care învață să acorde o atenție deosebită modelelor de pene.

Am fost mult timp fascinat de detaliile cozilor de porumbel. O coadă tipică de porumbel este în cea mai mare parte de un cenușiu, cu o bandă întunecată, aproape neagră, chiar înainte de sfârșit și o bandă subțire, mai palidă, la capătul penelor cozii; această bandă este adesea degradată și dificil de detectat. Modelul este valabil pentru toate cele 12 pene de la coadă, cu excepția paletei exterioare a penelor de coadă exterioare, care au margini albe deasupra benzii întunecate.

Multe păsări au penele la coadă albe la exterior. Acest model de coadă nu este necesar pentru identificarea unui porumbel, iar majoritatea ilustratorilor de ghid de teren omit unele detalii. La păsările care prezintă dovezi substanțiale ale ascendenței domestice, coada, ca tot penajul de altfel, ar putea arăta diferit, de la toate întunecate la toate albe.

În piesa „John Endicott” a lui Henry Wadsworth Longfellow, personajul Walter Merry, însărcinat cu aplicarea legilor Sabatului, se plânge de „porumbeii de acolo … acum singurii care au spart Sabatul … [care] se adună în fiecare după-amiază de Sabat într-o congregație zgomotoasă de pe acoperișul meu. ”

În fiecare zi a săptămânii prefer să consider congregațiile de porumbei ca oportunități de a admira adaptarea la mediile modificate, de a lua în considerare istoria noastră comună și de a observa îndeaproape o pasăre fascinantă.

David Spector, fost președinte al consiliului de administrație al Centrului Hitchcock pentru mediu, predă biologie la Central Connecticut State University.

Sursă articol: https://www.gazettenet.com/How-pigeons-found-their-niche-in-alongside-us-34236974

ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

FII PRIMUL CARE COMENTEAZĂ

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PUBLICĂ COMENTARIUL

Cum și-au găsit porumbeii locul alături de oameni?

7 Ian 2021

Povestea spune că în urmă cu multe mii de ani, o specie de păsări s-a cuibărit pe marginile stâncilor din Asia Centrală, din nordul Africii, până în zone din Europa. Această specie de păsări s-a hrănit cu semințe de pe pajiști, și a străbătut distanțe mari de la locurile de unde își procurau hrana și până pe țărmurile stâncoase, unde și-ar fi avut cuiburile. Populația sa a fost probabil limitată de ariile geografice care le permitea habitatul în acest mod.

Mai târziu, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, oamenii au modificat habitatul păsărilor. Aceștia au construit case, orașe, forturi și hambare. Au lucrat pamântul și au plantat cereale. Au domesticit diferite animale și le-au hrănit cu furaje. Au intervenit în ecosistem construindu-le cuibare păsărilor și au creat câmpii acolo unde nu erau.

Păsările au profitat de schimbarea condițiilor. Și-au făcut cuiburi mai aproape, chiar și pe pervazuri de geam. Se hrăneau în noile câmpii de cereale și cu semințele depozitate și împrăștiate în curțile fermelor.

Dar și oamenii au profitat de noua situație, devenindu-le la îndemână să adune ouă din cuiburi aflate la un pas de ei sau să se hrănească cu păsări. Au realizat apoi că pot construi structuri cu multe nivele pentru creșterea păsărilor. Astfel, populația păsărilor a crescut, iar raza lor de acțiune a crescut pe măsură ce clădirile și agricultura s-au răspândit.

Cele două specii, pasăre și om, s-au domesticit reciproc, în beneficiul ambelor. Oamenii le-au dat nume păsărilor – căpătând astfel denumirea de „porumbel/porumbei”.

Se poate ca povestea să nu fie fidelă chiar 100%, datele exacte, locațiile și succesiunea evenimentelor nu sunt înregistrate, dar lucrurile trebuie să se fi întâmplat cam așa.

În secolele mai recente, avem însă o documentare mai bună. Porumbeii ar putea fi primele păsări domesticite și au fost multă vreme ținute și crescute pentru hrană, ori pentru a trimite mesaje, inclusiv pentru a participa la curse și spectacole. În timp ce europenii au imigrat pe diferite continente non-europene, au dus și porumbei cu ei.

În America de Nord, primele dovezi despre porumbei domestici datează încă din 1606. Pe măsură ce porumbeii s-au împrăștiat, au stabilit populații libere, mai ales că oamenii le furnizau hrană și locuri adecvate de cuiburi pe clădiri, poduri și alte structuri în care să se poată adăposti. Populațiile de porumbei continuă și astăzi să dezvolte noi rase pe măsură ce se împerechează între ei, și asta este dovedită de culorile, dimensiunile și formele lor variate.

Porumbeii de pe noile continente și habitate demonstrează evoluția pe măsură ce se petrece. La fel ca în cazul multor specii autohtone care au fost aici mult mai mult timp, porumbeii din America de Nord au evoluat spre dimensiuni corporale de obicei mai mari în Nord și dimensiuni mai mici în Sud.

Se consideră că această schimbare treptată a mărimii corpului are legătură cu reglarea temperaturii păsărilor. Un animal mai mare are o suprafață mai mică pe unitate de volum și, prin urmare, pierde căldura la o rată mai mică decât un animal mai mic în formă similară, cu o suprafață proporțional mai mare.

Porumbeii care sunt de culoare întunecată sunt întâlniți mai des în orașe decât în ​​alte zone. De ce se întâmplă acest lucru?

Penele, odată formate, sunt moarte, izolate de fluxul sanguin. Un studiu recent realizat de cercetători francezi sugerează că pigmentul întunecat din pene reține plumbul care altfel ar dăuna porumbeilor în curs de dezvoltare. Dacă păsările tinere cu pene întunecate supraviețuiesc cu o rată semnificativ mai mare în orașele poluate, această retenție ar putea explica prevalența porumbeilor urbani întunecați. Însă oamenii de știință vor avea nevoie de date de la mai multe populații de porumbei pentru a testa această ipoteză.

Porumbeii sunt o specie des întâlnită pentru un observator de păsări care învață să acorde o atenție deosebită modelelor de pene.

Am fost mult timp fascinat de detaliile cozilor de porumbel. O coadă tipică de porumbel este în cea mai mare parte de un cenușiu, cu o bandă întunecată, aproape neagră, chiar înainte de sfârșit și o bandă subțire, mai palidă, la capătul penelor cozii; această bandă este adesea degradată și dificil de detectat. Modelul este valabil pentru toate cele 12 pene de la coadă, cu excepția paletei exterioare a penelor de coadă exterioare, care au margini albe deasupra benzii întunecate.

Multe păsări au penele la coadă albe la exterior. Acest model de coadă nu este necesar pentru identificarea unui porumbel, iar majoritatea ilustratorilor de ghid de teren omit unele detalii. La păsările care prezintă dovezi substanțiale ale ascendenței domestice, coada, ca tot penajul de altfel, ar putea arăta diferit, de la toate întunecate la toate albe.

În piesa „John Endicott” a lui Henry Wadsworth Longfellow, personajul Walter Merry, însărcinat cu aplicarea legilor Sabatului, se plânge de „porumbeii de acolo … acum singurii care au spart Sabatul … [care] se adună în fiecare după-amiază de Sabat într-o congregație zgomotoasă de pe acoperișul meu. ”

În fiecare zi a săptămânii prefer să consider congregațiile de porumbei ca oportunități de a admira adaptarea la mediile modificate, de a lua în considerare istoria noastră comună și de a observa îndeaproape o pasăre fascinantă.

David Spector, fost președinte al consiliului de administrație al Centrului Hitchcock pentru mediu, predă biologie la Central Connecticut State University.

Sursă articol: https://www.gazettenet.com/How-pigeons-found-their-niche-in-alongside-us-34236974

ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

FII PRIMUL CARE COMENTEAZĂ

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PUBLICĂ COMENTARIUL